un job. al doilea job. al treilea job. și la al 4-lea ți-a ajuns deja. 5. 6. șapte. și lista continuă până la 100. 1% potrivite. 99% refuzate. să pleci de la locul ăla toxic de muncă e cea mai ciudată chestie. la început vrei înapoi. după o lună te ia cu greață când mergi în zona fostului birou. și parcă te înțelegi mai bine cu oamenii după ce ai plecat. majoritatea prieteniilor sunt doar toate traumele adunate în birou. și îi iubesc pe cei care sunt reali. dacă e să ieși în oraș după muncă o să vorbești doar de ce clienți idioți ai avut azi. să ajungi să nu mai visezi noaptea despre cele mai comune probleme cu care veneau clienții la tine durează mult. probabil nu se oprește niciodată. să uiți cât de multă energie ai depus pentru a-ți face treaba bine, deși recunoști că acel gram în plus era ca să nu mori de foame. dar dacă e să tragi linie, într-o lună sigur ai murit de foame că doar în cluj se închiriază și balconul pentru untold pe post de apartament cu 2 camere când de fapt e garsonieră.

să-ți găsești un job bun e cea mai grea chestie. tu vrei. ei nu te vor. nici nu te ascultă și-ți închid în nas. sau nici măcar nu se prezintă la interviu. unii susțin că tu ai în CV ceva ce nu ai de fapt. le explici că nu ai și te ceartă pentru asta. apoi evident, îți închid telefonul în nas. aplici pentru o poziție și ei te vor pentru alta. și apoi tot ei îți spun că nu ești potrivit pe cea recomandată de ei și o ignoră pe cea pe care erai potrivit. și până la urmă ce n@iba înseamnă un job bun?

probabil nimeni nu vorbește despre cât de nasol e când îți cauți un job de câteva luni și nu ai găsit nimic. și nu e ca și cum nu ai depune efort pentru a-ți găsi ceva potrivit. pur și simplu nu se întâmplă pentru tine oricât de mult efort ai depune. e ca și cum toți au ce e mai bun și sacul ăla a fost golit de persoana de dinaintea ta. cred că asta e karma pentru când intenționam să iau 200 de lei de pe jos acum cinci ani când cineva clar îi pierduse. ce noroc că a venit altcineva și i-a luat fix din fața mea cu viteza luminii. dar bănuiesc că entitatea aia care ne veghează a simțit gândul că voiam să-i ‘fur’ și asta e pedeapsa. am fost rea. recunosc.

sunt atât de curioasă ce se ascunde în creierul unui recruiter când avem un interviu. și nu sunt sarcastică. pentru că toate experiențele pe care le-am avut în ultima vreme m-au făcut să mă gândesc că ceva e fundamental greșit cu mine. nu trebuie să mă placă toată lumea, dar e ciudat că nu mă place toată lumea. sper că înțelegi nuanța. dar adevărul e că e de-a dreptul dubios să nu am nici măcar o chestie bună ca persoană sau când vine vorba de toate activitățile mele. sau poate problema e că am făcut prea multe. și că sunt interesată de multe lucruri. probabil majoritatea caută pe cineva cu un traseu fix. sau poate nu. poate că problema e că am un pierce în nas și părul albastru. poate mai bine ascult de ai mei și mi le dau jos sau le ascund. dar de ce să le ascund și de când un pierce mă face o persoană rea?

probabil nimeni nu vorbește despre cum ai o mulțime de lucruri bune în jur și nu te poți bucura de ele. pentru că singurul lucru pe care îl simți e o stare de melancolie care se amplifică zilnic. și ceva mă face să cred că e mai mult decât o simplă melancolie. trăiască supele la plic. dar și faptul că nu mănânci într-o zi și le zici celorlalți că ai mâncat doar pentru că se îngrijorează pentru tine.

să nu mai vezi ceva ce mai demult era minunat e cel mai oribil sentiment. fiecare zi devine din ce în ce mai monotonă. faci din ce în ce mai puține lucruri. pentru o persoană care ține atât de mult la creativitate e o tragedie. pe zi ce trece totul se închide într-o capsulă și pleacă departe de tine. e ca și cum cineva ți-ar face bagajele fără ca tu să vrei asta. ajungi să te uiți la tot ce știai de parcă ești altcineva. și fix așa scriu și eu: de parcă nu sunt eu și sunt total altcineva. probabil e mult mai simplu să te confrunți cu tine la persoana a treia. nu e atât de direct. de personal. parcă îți dai lecții singur. dar în final probabil nu mai poți să le asculți.

mai de mult vedeai în ceață când te uitai în depărtare. dar încet, încet nu mai vezi clar nici dacă te uiți la lucrurile apropiate. nu-ți amintești fețele oamenilor. iar dacă e să le vezi, nu o să le recunoști. dacă ești pe o scară și trebuie să o cobori în loc de zece trepte o să vezi doar una. ce noroc că pot să-l țin pe andrei de mână ca să nu cad. te deteriorezi pe zi ce trece și nu poți să faci nimic ca să oprești asta. sau chiar dacă ai putea, nimic nu te mai face să vrei să acționezi. e interesant cum oamenii se ascund sub o mie de măști și nu o să afli niciodată care e cea adevărată. e și mai interesant cum o persoană care iese în fiecare zi și pare în cea mai bună stare de fapt e în cea mai rea stare care există. și nu o să îți dai seama niciodată dacă cea care ți-a trecut prima oară în minte o să fie o următoare victimă. totul pare bine, dar de fapt totul nu e bine. ți se pare că totul merge spre bine și poate e adevărat. dar de cele mai multe ori asta e doar proiecția gândurilor tale. îți faci ochii mai mici ca orezul ca să distingi o culoare, și în rest le vezi pe toate celelalte sub formă de linii. auzi tot felul de sunete și de fapt ele există doar în mintea ta. vezi niște oameni, dar de fapt ei nu există. vorbești cu cineva și de fapt vorbeai singur.

verifici tot de o mie de ori pentru că ai uitat ce ai făcut cu câteva secunde înainte. ai cele mai oribile coșmaruri și cele mai intense vise. dar cum rămâne cu visurile?

probabil nimeni nu vorbește despre cât de mult te afectează faptul că totul se mișcă și tu pur și simplu rămâi pe loc. când te uiți la cei pe care îi cunoști și vezi cât de frumos au crescut. și te gândești că și tu ai fi putut să faci la fel dacă lucrurile ar fi mers altfel. și pot înțelege că drumul fiecăruia e diferit și arată altfel. dar mai ales atunci când ești conștient că poți mai mult, dar nu te afli în mediul în care poți să cultivi asta doare mai tare. ești într-o căutare continuă și probabil nu se va opri niciodată. pentru că lucrurile au scăpat de sub acel puțin control pe care-l aveau cândva. nu mai există echilibru. dar de fapt el nu a existat niciodată. pentru că doar ți se părea că ai sub control și în echilibru ceva.

tot ceea ce ai construit probabil e doar o aparență. și e mai bine uneori să se distrugă tot ca să construiești de la început. e doar păcat atunci când realizezi că nici așa nu mai merge.

te-ai pierdut în cuvinte și nu mai poți să spui ceva care să fie coerent. dar ăsta era un simptom apărut de ceva vreme. probabil doar ai încercat să-l ignori cum ai făcut cu toate celelalte.

un job. al doilea job. al treilea job. și la al 4-lea ți-a ajuns deja. 5. 6. șapte. și probabil trebuie să se distrugă totul ca să poți să începi din nou de la 0. ce bine că sunt obsedată de simetrie.